OSCE

Recomandările de la Oslo

Introducere

Prin Deciziile de la Helsinki din iulie 1992, Organizatia pentru Securitate si Cooperare Europeana (OSCE) a instituit functia de Înalt Comisar pentru Minoritatile Nationale, ca “instrument de prevenire a conflictelor într-o etapa cât mai timpurie”. Acest mandat a fost elaborat în mare masura ca reactie la situatia din fosta Iugoslavie, deoarece exista temerea ca aceste evenimente s-ar putea repeta într-o alta regiune a Europei, mai ales în tarile aflate în perioada de tranzitie spre democratie, si ar putea astfel submina perspectivele de pace si prosperitate cuprinse în Carta de la Paris pentru o Noua Europa adoptata de Sefii de State si Guverne în noiembrie 1990.
Incepând cu data de 1 ianuarie 1993, dl. Max van der Stoel a devenit primul Inalt Comisar OSCE pentru Minoritatile Nationale al OSCE (ICMN). Beneficiind de o bogata experienta personala ca fost membru al Parlamentului, Ministru de externe al Olandei, Reprezentant Permanent al Olandei la Natiunile Unite si militant pentru drepturile omului, dl. Max van der Stoel si-a îndreptat atentia spre numeroasele dispute existente între minoritati si autoritatile centrale din Europa, dispute care, în opinia sa, puteau sa se agraveze. Actionând pe cale diplomatica, ICMN a abordat problemele din peste 10 state, printre care se numara Albania, Croatia, Estonia, Ungaria, Kazahstan, Kirghizstan, Letonia, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, România, Slovacia si Ucraina.
Actiunile sale s-au concentrat în primul rând asupra situatiilor în care erau implicate persoane apartinând grupurilor nationale/etnice care constituie majoritatea numerica într-un stat si minoritatea în alt stat, si care astfel reprezinta subiecte de interes pentru autoritatile guvernamentale din ambele state, constituind o posibila sursa de tensiuni, daca nu conflicte, între state. Este incontestabil faptul ca astfel de tensiuni au definit o mare parte din istoria Europei.
Pentru a defini substanta tensiunilor în care sunt implicate minoritatile nationale, ICMN abordeaza problemele ca agent independent, impartial, care actioneaza în spiritul cooperarii. Desi institutia ICMN nu este un mecanism de control, ea se bazeaza pe standardele internationale acceptate de toate statele ca principal cadru de analiza si Februarie 1998 fundament al recomandarilor specifice. In acest sens, este important sa amintim aici angajamentele facute de statele membre ale OSCE, mai ales cele cuprinse în Declaratia de la Copenhaga a Conferintei asupra Dimensiunii Umane din 1990, în care, în Partea a IV-a, se definesc clar si în detaliu obligatiile privitoare la minoritatile nationale.
Este de asemenea important de remarcat faptul ca toate statele membre ale OSCE au obligatia de a respecta prevederile privind drepturile omului, inclusiv privind drepturile minoritatilor, ale Natiunilor Unite, si ca marea majoritate a statelor membre OSCE au de asemenea obligatia de a respecta normele impuse de Consiliul Europei. Dupa cinci ani de activitate intensa, ÎCMN a reusit sa identifice probleme si teme recurente care au devenit obiectul atentiei sale într-un numar de state în care este implicat. Una din aceste probleme o reprezinta drepturile lingvistice ale minoritatilor nationale, adica dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de a-si folosi limba materna în domeniul public si privat. Instrumentele internationale ale drepturilor omului se refera la acest drept în diverse contexte. Pe de o parte, limba este o problema personala strâns legata de identitate. Pe de alta parte, limba este un instrument esential al organizarii sociale care, în multe situatii, devine o chestiune de interes social. Cu siguranta, utilizarea limbii influenteaza numeroase aspecte ale functionarii unui stat. Astfel, într-un stat democratic, angajat în respectarea drepturilor omului, acceptarea diversitatii existente devine o importanta problema politica si de drept. Nerealizarea unui echilibru adecvat poate fi sursa tensiunilor inter-etnice.
În acest sens, în vara lui 1996, ÎCMN a cerut Fundatiei pentru Relatii Inter-etnice sa consulte un mic numar de experti recunoscuti pe plan international pentru a afla recomandarile lor cu privire la aplicarea adecvata si coerenta a drepturilor lingvistice ale persoanelor apartinând minoritatilor nationale din regiunea OSCE. Anterior, dintr-o cerere similara din partea ÎCMN rezultase elaborarea Recomandarilor de la Haga cu privire la Dreptul la Educatie al Minoritatilor Nationale si Raport Explicativ. Întrucât Recomandarile de la Haga se refera pe larg la utilizarea limbii sau limbilor minoritatilor nationale în domeniul învatamântului, s-a hotarât eliminarea acestei probleme din analiza
expertilor.
Fundatia pentru Relatii Inter-etnice – organizatie neguvernamentala înfiintata în 1993 pentru a îndeplini activitati specifice în sprijinul ÎCMN – a facilitat o serie de consultari cu experti din diverse discipline relevante, inclusiv doua întruniri la Oslo si una la Haga. Printre expertii consultati au fost juristi specializati în drept international, precum si lingvisti, avocati si analisti politici specializati în analiza situatiei si nevoilor minoritatilor. Acesti experti au fost: Prof. Gudmundur Alfredsson, co-director, Institutul Raoul Wallenberg (Suedia); Prof. Asbjørn Eide, Membru de Onoare, Institutul Norvegian al Drepturilor Omului (Norvegia); Dna Angelita Kamenska, cercetator principal, Centrul Leton pentru Drepturile Omului si Studii Etnice (Letonia); Dl. Dónall Ó Riagáin, Secretar General, Biroul European al Limbilor Mici (Irlanda); Dna Beate Slydal, consultant, Forumul Norvegian pentru Libertatea de Expresie (Norvegia); Dr. Miquel Strubell,
Director, Institutul de Socio-lingvistica Catalana, Guvernul Cataloniei (Spania); Prof. György Szépe, Facultatea de Stiinte ale Limbii de la Universitatea Janus Panonius (Ungaria); Prof. Patrick Thornberry, Facultatea de Drept, Universitatea Keele (Marea Britanie); Dr. Fernand de Varennes, Directorul Centrului Asia-Pacific pentru Drepturile Omului si Prevenirea Conflictelor Etnice (Australia); Prof. Bruno de Witte, Facultatea de Drept, Universitatea din Maastricht (Olanda); Dl. Jean-Marie Woehrling, Institutul de Drept Local Alzacian-Moselan (Franta).
Întrucât standardele existente referitoare la drepturile minoritatilor fac parte din drepturile omului, în consultari s-a pornit de la premisa ca statele respecta toate celelalte obligatii privitoare la drepturile omului, incluzând, în special, egalitatea si nediscriminarea, libertatea de expresie, libertatea de întrunire si de asociere, precum si toate drepturile si libertatile persoanelor apartinând minoritatilor nationale. S-a presupus de asemenea ca obiectivul suprem al tuturor drepturilor omului este dezvoltarea completa si libera a personalitatii umane individuale în conditii de egalitate. În consecinta, s-a presupus ca societatea civila ar trebui sa fie deschisa si fluida si, deci, sa integreze toate persoanele, inclusiv cele apartinând minoritatilor nationale.
Întrucât utilizarea limbii este si o chestiune de comunicare fundamentala, dimensiunea sociala esentiala a experientei umane a fost si ea pe deplin luata în considerare.
Recomandarile de la Oslo cu privire la Drepturile Lingvistice ale Minoritatilor Nationale, care au rezultat din consultarile de mai sus, încearca sa clarifice, într-un limbaj relativ clar, continutul drepturilor lingvistice ale minoritatilor, aplicabile în general în situatiile în care este implicat ÎCMN. În plus, standardele au fost interpretate astfel încât sa asigure coerenta aplicarii lor. Recomandarile sunt împartite în subtitluri care corespund problemelor legate de limba care apar în practica. O explicare mai detaliata a Recomandarilor se gaseste în Nota Explicativa care le însoteste, în care pot fi gasite referiri specifice la standardele internationale relevante. Este de dorit ca fiecare Recomandare sa se citeasca în asociere cu paragrafele relevante din Nota Explicativa.
Este de sperat ca aceste Recomandari vor constitui o referinta folositoare pentru dezvoltarea politicilor si legilor statului, care vor contribui la o aplicare eficienta a drepturilor lingvistice ale persoanelor apartinând minoritatilor nationale, în special în sfera publica.
Cu toate ca Recomandarile se refera la utilizarea limbii de catre persoanele apartinând minoritatilor nationale, este de notat ca impactul acestor Recomandari si instrumentele internationale din care deriva s-ar putea aplica în mod potential si altor tipuri de minoritati.
Recomandarile care urmeaza sunt menite sa clarifice corpul de drepturi existente. Ele nu au intentia de a limita drepturile vreunei persoane sau grupuri de persoane.

Recomandarile de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minoritatilor nationale

Nume

1) Persoanele apartinând minoritatilor nationale au dreptul de a-si folosi propriul nume în limba lor, conform propriilor lor traditii si sisteme lingvistice. Acestea vor primi recunoastere oficiala si vor fi utilizate de autoritatile publice.
2) În mod similar, organizatiile private cum ar fi asociatiile culturale si întreprinderile comerciale înfiintate de persoane apartinând minoritatilor nationale se vor bucura de acelasi drept în ceea ce priveste numele.
3) În zone locuite de un numar semnificativ de persoane apartinând unei minoritati nationale si atunci când exista o cerere suficienta, autoritatile publice vor asigura afisarea denumirilor locale, a numelor strazilor si a altor indicatii topografice destinate publicului si în limba minoritatii.

Religie

4) În profesarea si practicarea propriei religii în mod individual sau în comunitate, fiecare persoana va avea dreptul de a folosi limba sau limbile pe care le prefera.
5) Pentru acele ceremonii sau activitati religioase tinând si de starea civila si care au efect juridic în cadrul statului respectiv, statul poate solicita ca documentele si certificatele de stare civila sa fie prezentate si în limba oficiala sau limbile oficiale ale statului. Statul poate solicita ca registrele de stare civila sa fie tinute de autoritatile religioase si în limba sau limbile oficiale ale statului.

Viata comunitatii si ONG-urile

6) Toate persoanele, inclusiv cele apartinând minoritatilor nationale, au dreptul de a-si înfiinta si conduce propriile organizatii neguvernamentale, asociatii si institutii. Aceste organizatii pot folosi limba sau limbile pe care le prefera. Statul nu are voie sa discrimineze în defavoarea acestor organizatii pe baza limbii, nici nu va limita în mod nejustificat dreptul acestor organizatii de a cauta surse de finantare de la bugetul statului, surse internationale sau sectorul privat.
7) Daca statul sprijina în mod activ, printre altele, activitatile din domeniul social, cultural si sportiv, o parte echitabila din totalul resurselor puse la dispozitie de catre stat se va îndrepta catre sprijinirea activitatilor similare întreprinse de persoane apartinând minoritatilor nationale. Sprijinul financiar de la stat pentru activitati din aceste domenii care se desfasoara în limba/limbile persoanelor apartinând minoritatilor nationale va fi acordat în mod nediscriminatoriu.

Mijloacele de informare

8) Persoanele apartinând minoritatilor nationale au dreptul de a înfiinta si de a administra mijloace de comunicare în propria lor limba. Reglementarea de catre stat a mijloacelor audio-vizuale se va baza pe criterii obiective si nediscriminatorii si nu va fi utilizata pentru a restrânge drepturile minoritatilor.
9) Persoanele apartinând minoritatilor nationale ar trebui sa aiba acces la timp de emisie în propria lor limba în mijloacele de informare finantate din fonduri publice. La nivel national, regional si local, durata si calitatea timpului alocat emisiunilor în limba unei anumite minoritati ar trebui sa fie proportionale cu numarul si concentratia minoritatii nationale si în conformitate cu situatia si nevoile acesteia.
10) Caracterul independent al programelor mijloacelor de informare publice si private în limba/limbile minoritatilor nationale va fi protejat. Consiliul editorial al mijloacelor de informare publice, care supervizeaza continutul si orientarea programelor, ar trebui sa fie independent si sa includa persoane apartinând minoritatilor nationale, în calitate de independenti.
11) Accesul la mijloacele de informare care îsi au originea în strainatate nu va fi limitat în mod nejustificat. Accesul respectiv nu ar trebui sa justifice o diminuare a timpului de emisie alocat minoritatii în cadrul mijloacelor de informare finantate din fondurile publice ale statului de resedinta a minoritatilor respective.

Viata economica

12) Toate persoanele, inclusiv persoanele apartinând minoritatilor nationale, au dreptul de a conduce întreprinderi în limba sau limbile pe care le prefera. Statul poate cere utilizarea suplimentara a limbii sau limbilor oficiale ale statului numai acolo unde se poate demonstra un interes legitim al publicului, cum ar fi interese referitoare la protectia muncitorilor sau a consumatorilor, sau în operatiunile dintre întreprindere si autoritatile guvernamentale.

Autoritatile administrative si serviciile publice

13) În regiunile si localitatile unde persoanele apartinând unei minoritati nationale sunt prezente în numar semnificativ si în cazurile în care s-a exprimat aceasta dorinta, persoanele apartinând respectivei minoritati nationale vor avea dreptul de a dobândi, de la institutiile publice regionale si/sau locale, documente si certificate de stare civila atât în limba sau limbile oficiale ale statului, cât si în limba minoritatii nationale respective. În mod similar, institutiile publice regionale si/sau locale vor tine registrele de stare civila respective si în limba minoritatii nationale.
14) Persoanele apartinând minoritatilor nationale vor avea posibilitati adecvate de a-si utiliza limba pentru a comunica cu autoritatile administrative, mai ales în regiunile si localitatile unde si-au exprimat aceasta dorinta si unde se gasesc într-un numar semnificativ. În mod similar, autoritatile administrative se vor asigura, oriunde este posibil, ca serviciile publice sunt furnizate si în limba minoritatii nationale. În acest scop, vor adopta politici si programe de formare si/sau recrutare adecvate.
15) În regiunile si localitatile unde persoanele apartinând unei minoritati nationale sunt prezente în numar semnificativ, statul va lua masuri pentru ca membrii alesi ai organismelor guvernamentale regionale si locale sa poata utiliza si limba minoritatii nationale în timpul activitatilor care au legatura cu aceste organisme.

Institutii nationale independente

16) Se recomanda statelor în care traiesc persoane apartinând minoritatilor nationale sa asigure accesul acestor persoane, în plus fata de recurgerea la instantele judecatoresti, la institutii nationale independente, cum ar fi ombudsman-ul sau comisiile drepturilor omului, în cazurile în care simt ca drepturile lor lingvistice au fost încalcate.

Autoritatile judiciare

17) Toate persoanele, inclusiv persoanele care apartin unei minoritati nationale, au dreptul de a fi informate prompt, în limba pe care o înteleg, asupra motivelor arestarii si/sau detentiei lor si asupra naturii si temeiului oricarei acuzatii împotriva lor si de a se apara în aceasta limba, cu ajutorul gratuit al unui interpret, daca este necesar, înainte de judecata, în timpul ei sau la apel.
18) În regiunile si localitatile unde sunt prezente în numar semnificativ persoane apartinând unei minoritati nationale si unde s-a exprimat dorinta în acest sens, ar trebui ca persoanele care apartin acestei minoritati sa aiba dreptul de a se exprima în propria lor limba în fata instantei de judecata, cu ajutorul gratuit al unui interpret si/sau traducator, daca este necesar.
19) În acele regiuni si localitati în care sunt prezente în numar semnificativ persoane care apartin unei minoritati nationale si unde s-a exprimat dorinta în acest sens, statele ar trebui sa ia în considerare posibilitatea de a asigura desfasurarea tuturor procedurilor judiciare care le afecteaza pe aceste persoane, în limba minoritatii respective.

Privarea de libertate

20) Directorul unei institutii de detentie penala si alti membri ai personalului trebuie sa poata vorbi limba sau limbile marii majoritati a detinutilor, sau o limba înteleasa de marea lor majoritate. Ar trebui ca programele de recrutare si/sau pregatire sa fie îndreptate în acest sens. Ori de câte ori este necesar, se vor utiliza serviciile unui interpret.
21) Persoanele detinute care apartin minoritatilor nationale vor avea dreptul de a folosi limba pe care o prefera pentru comunicarea cu ceilalti detinuti, precum si cu alte persoane. Acolo unde este posibil, autoritatile vor adopta masuri pentru a le permite detinutilor sa comunice în propria lor limba atât oral, cât si în corespondenta personala, în limitele prevazute de lege. În aceasta privinta, un detinut sau persoana încarcerata trebuie tinuta, în general, într-un loc de detentie sau încarcerare aflat în apropierea domiciliului sau.

Nota explicativa la
Recomandarile de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice
ale minoritatilor nationale

Introducere generala

Articolul 1 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului se refera la demnitatea înnascuta a tuturor fiintelor umane ca fiind conceptul fundamental aflat la baza tuturor standardelor cu privire la drepturile omului. Articolul 1 din Declaratie prevede ca “Toate fiintele umane sunt nascute libere si egale în demnitate si drepturi… “. Acest articol este de o importanta covârsitoare. El se refera nu numai la drepturile omului, în general, ci constituie si una din premisele de baza în ce priveste drepturile lingvistice ale persoanele apartinând minoritatilor nationale. Egalitatea în demnitate si drepturi presupune respect pentru identitatea individului ca fiinta umana. Limba este una din componentele fundamentale ale identitatii umane. De aceea respectul pentru demnitatea persoanei este în mod intim legat de respectul pentru identitatea persoanei si, în consecinta, pentru limba persoanei respective.
În acest context, Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice are o importanta considerabila. Articolul 2 din Pact cere statelor sa ia masuri pentru ca drepturile tuturor indivizilor de pe teritoriul lor si în cadrul jurisdictiei lor sa fie asigurate si respectate “fara nici un fel de deosebire, cum ar fi… limba… ” Articolul 19 din Pact garanteaza libertatea de exprimare care, asa cum este formulata în Pact, garanteaza nu numai dreptul de a transmite sau de a primi informatii si idei de orice fel, indiferent de frontiere, ci si dreptul de a face acest lucru prin mijloacele de informare preferate sau în limba preferata. Procesul de transmitere si primire a informatiilor sugereaza si faptul ca oamenii actioneaza în comunitate. În acest context, pot fi relevante în mod deosebit Articolele 21 si 22 din Pact, care garanteaza libertatea de întrunire pasnica si de asociere.
În mod asemanator, în Europa, libertatea de exprimare stipulata în Articolul 10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale va fi, în conformitate cu Articolul 14 din aceeasi conventie, “asigurata fara discriminare din orice fel de motive cum ar fi… limba… “. Cu referire expresa atât la Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cât si la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, Declaratia cu privire la Libertatea de Expresie si de Informare adoptata de
Consiliul Europei afirma ca “libertatea de expresie si de informare este necesara pentru dezvoltarea sociala, economica, culturala si politica a fiecarei fiinte umane si constituie o conditie pentru progresul armonios al grupurilor sociale si culturale, al natiunilor si al comunitatii internationale”. În legatura cu aceasta, sunt importante libertatea de întrunire pasnica si cea de asociere, asa cum sunt ele garantate de Articolul 11 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.
În contextul Organizatiei pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE), aceleasi idei fundamentale ale libertatii de expresie, de întrunire si de asociere sunt enumerate în paragrafele 9.1-9.3 din Documentul Întrunirii de la Copenhaga a Conferintei asupra Dimensiunii Umane. În Carta de la Paris pentru o Noua Europa, sefii de state si de guverne ai statelor membre OSCE participante “afirma ca, fara discriminare, fiecare individ are drept la :… libertate de exprimare, libertate de asociere si de întrunire pasnica,… “.
Articolul 27 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice reprezinta un alt document-cheie, care are legatura directa cu drepturile lingvistice ale minoritatilor nationale. El afirma ca “persoanelor apartinând… minoritatilor nu li se va refuza, în comunitate cu ceilalti membri ai grupului lor, dreptul de… a-si utiliza propria limba”.
La fel, Articolul 2(1) din Declaratia Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Persoanelor apartinând Minoritatilor Nationale sau Etnice, Religioase sau Lingvistice proclama dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de “a-si folosi propria limba, în particular si în public, în mod liber si fara imixtiuni sau orice forma de discriminare”. Articolul 10(1) din Conventia Cadru a Consiliului Europei pentru Protectia Minoritatilor Nationale stipuleaza ca statele vor recunoaste dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale “de a-si folosi liber si fara imixtiuni limba minoritatii lor, în particular si în public, oral si în scris.”
Desi instrumentele se refera la folosirea limbilor minoritatilor în public si în particular, aceste instrumente nu delimiteaza clar sfera “publica” vis-à-vis de sfera “particulara”. Într-adevar, aceste sfere se pot suprapune. De exemplu, atunci când persoane actionând în nume propriu sau în comuniune cu altele încearca sa înfiinteze propriile lor mijloace de informare sau scoli. Ceea ce poate începe ca o initiativa privata poate deveni subiectul interesului public legitim. Acest interes poate da nastere la unele reglementari publice.
Utilizarea limbilor minoritatilor “în public si în particular” de catre persoane apartinând minoritatilor nationale nu poate fi luata în considerare fara a se face referire la învatamânt. Problemele de învatamânt asa cum se refera ele la limbile minoritatilor nationale sunt tratate în detaliu în Recomandarile de la Haga cu privire la Dreptul la Educatie al Minoritatilor Nationale, care au fost formulate în folosul Înaltului Comisar OSCE pentru Minoritatile Nationale de catre Fundatia pentru Relatii Inter-etnice în colaborare cu experti de reputatie internationala în domeniul drepturilor internationale ale omului si în domeniul învatamântului. Recomandarile de la Haga au fost elaborate în scopul facilitarii unei întelegeri mai clare a instrumentelor internationale referitoare la drepturile persoanelor apartinând minoritatilor nationale în acest domeniu, care este de importanta vitala pentru pastrarea si dezvoltarea identitatii persoanelor apartinând minoritatilor nationale.
Instrumentele internationale referitoare la drepturile omului stipuleaza ca drepturile omului sunt universale si ca de ele trebuie sa se beneficieze în mod egal si fara discriminare. Totusi, majoritatea drepturilor omului nu sunt absolute. Instrumentele prevad un numar limitat de situatii în care statele ar fi justificate sa limiteze aplicarea unor drepturi. Limitarile permise de legislatia internationala a drepturilor omului pot fi invocate în situatii de urgenta, care pun în pericol viata si în situatii care reprezinta o amenintare la adresa drepturilor si libertatilor altor persoane, sau în situatii care ameninta
morala si sanatatea publica, securitatea nationala si bunastarea generala într-o societate democratica. În domeniul drepturilor omului, dispozitiile privitoare la limitarile libertatilor se vor interpreta în mod restrictiv.
Drepturile persoanelor care apartin minoritatilor nationale de a-si folosi limba/limbile lor în public si în particular, asa cum sunt ele expuse si elaborate în Recomandarile de la Oslo cu privire la Drepturile Lingvistice ale Minoritatilor Nationale trebuie vazute în contextul echilibrat al participarii depline într-o societate mai larga. Recomandarile nu propun o abordare izolationista, ci mai curând una care sa încurajeze obtinerea unui echilibru între dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de a-si pastra si dezvolta propria lor identitate, cultura si limba si necesitatea de a se face în asa fel încât ele sa poata sa se integreze într-o societate mai larga, ca membri egali si cu drepturi depline. Din aceasta perspectiva, este improbabil ca integrarea sa aiba loc fara o cunoastere solida a limbii sau limbilor oficiale ale statului. Recomandarea referitoare la acest tip de educatie este subinteleasa în Articolele 13 si 14 din Pactul International cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale si Articolele 28 si 29 din Conventia Drepturilor Copilului, care confera dreptul la educatie si obliga statul la învatamânt obligatoriu. În acelasi timp, Articolul 14(3) in Conventia Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale prevede ca predarea limbii minoritatii “se va pune în aplicare fara a prejudicia învatarea limbii oficiale sau predarea în aceasta limba.”

Nume

1) Articolul 11(1) al Conventiei Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale stipuleaza ca persoanele care apartin minoritatilor nationale au dreptul de a-si folosi prenumele, patronimul si numele de familie în propria lor limba. Acest drept, fundamental pentru identitatea personala a fiecaruia, trebuie aplicat în lumina conditiilor specifice fiecarui stat. De exemplu, autoritatile statului ar fi justificate sa foloseasca scrierea în limba sau limbile oficiale ale tarii pentru a înregistra numele persoanele apartinând minoritatilor nationale, în forma fonetica. Totusi, acest lucru trebuie facut în conformitate cu sistemul si traditia lingvistica ale minoritatii nationale în cauza.
Tinând seama de acest drept de baza, strâns legat atât de limba, cât si de identitatea individului, persoanele care au fost fortate de autoritatile publice sa renunte la numele lor originare sau ancestrale, sau ale caror nume au fost schimbate împotriva vointei lor, ar trebui sa aiba dreptul de a reveni la acestea fara a suporta nici un fel de cheltuieli.
2) Numele sunt si un element important al identitatii firmei, în special în contextul persoanelor apartinând minoritatilor nationale care actioneaza “în comunitate”. Articolul 2(1) din Declaratia Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Persoanelor apartinând Minoritatilor Nationale sau Etnice, Religioase sau Lingvistice proclama dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de “a-si folosi propria limba, în particular si în public, în mod liber si fara imixtiuni sau orice forma de discriminare”. Articolul 10(1) din Conventia Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale prevede ca statul va recunoaste dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de “a-si folosi liber si fara imixtiuni limba minoritatii lor, în particular si în public, oral si în scris.” Articolul 27 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice declara ca “persoanelor apartinând … minoritatilor nationale nu li se va refuza dreptul … de a-si folosi propria lor limba, în comunitate cu alti membri ai grupului lor.” Dreptul unei persoane de a-si folosi propria limba în public, în comuniune cu altii si fara nici un fel de imixtiuni sau forma de discriminare, este un indiciu clar ca persoanele juridice, cum sunt institutiile, asociatiile, organizatiile sau organizatiile de afaceri înfiintate si conduse de persoane apartinând minoritatilor nationale, se bucura de dreptul de a adopta numele pe care-l doresc în limba minoritatii lor. Acest nume al întreprinderii trebuie recunoscut de autoritatile publice si utilizat în conformitate cu sistemul si traditiile lingvistice ale comunitatii respective.
3) Articolul 11(3) din Conventia Cadru prevede ca “în zonele locuite în mod traditional de un numar substantial de persoane apartinând unei minoritati, partile se vor stradui … sa afiseze si în limba minoritatii numele locale traditionale, numele strazilor si alte indicatii topografice destinate publicului, daca exista cerere suficienta în acest sens”. Refuzul recunoasterii valabilitatii denumirilor istorice de tipul mai sus descris poate constitui o încercare de a revizui istoria si de a asimila minoritatile, astfel reprezentând o amenintare serioasa la identitatea persoanelor apartinând minoritatilor nationale.

Religie

4) Articolul 27 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice afirma ca “În acele state în care exista minoritati etnice, religioase sau lingvistice, persoanelor apartinând acestor minoritati nu li se va refuza dreptul … de a profesa si practica propria lor religie, sau de a-si folosi propria limba, în comunitate cu ceilalti membri ai grupului lor”.
Articolul 3(1) din Declaratia Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Persoanelor apartinând Minoritatilor Nationale sau Etnice, Religioase sau Lingvistice, stipuleaza ca “Persoanele apartinând minoritatilor îsi pot exercita drepturile… individual, precum si în comunitate cu alti membri ai grupului lor, fara nici o discriminare.” Credinta religioasa si practicarea ei “în comunitate” reprezinta un domeniu de mare importanta pentru multe persoane apartinând minoritatilor nationale. În acest context merita observat ca dreptul la propria religie este nelimitat si garantat de Articolul 18(1) din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice si Articolul 9(1) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale. Totusi, libertatea de a-si manifesta propria religie si credinte religioase, inclusiv serviciul divin, este supusa unui numar de limitari enumerate în paragrafele subsidiare ale acelorasi paragrafe. Aceste limitari trebuie prevazute de lege si trebuie sa se raporteze la protectia sigurantei, ordinii, sanatatii si moralei publice si la protectia drepturilor si libertatilor fundamentale ale celorlalti cetateni. Ele trebuie sa fie rezonabile si proportionale cu obiectivul urmarit, iar statele nu au voie sa le invoce pentru a înabusi aspiratiile spirituale, lingvistice sau culturale legitime ale persoanelor apartinând minoritatilor nationale.
În contextul minoritatilor, practicarea religiei este adeseori legata în mod deosebit de pastrarea identitatii culturale si lingvistice. Dreptul de a folosi limba unei minoritati în cadrul serviciului divin este la fel de inerent ca si dreptul de a înfiinta institutii de cult si ca însusi dreptul la serviciu divin. Asadar, autoritatile publice nu au voie sa impuna restrictii nejustificate asupra serviciului divin, nici asupra utilizarii vreunei limbi în cadrul
serviciului divin, fie ca e vorba de limba materna a minoritatii nationale respective, fie de limba liturgica utilizata de acea comunitate.
5) Ceremoniile religioase, cum sunt ceremoniile de nunta sau funeraliile, pot si ele reprezenta actiuni civile legale, care stabilesc starea civila în unele tari. În aceste cazuri, trebuie sa se tina seama de interesul public. Tinând cont de principiul conform caruia argumentele administrative nu trebuie sa împiedice respectarea drepturilor omului, autoritatile publice nu ar trebui sa impuna nici un fel de restrictii comunitatilor religioase. Aceasta ar trebui sa se aplice în aceeasi masura oricaror functii administrative pe care si le asuma comunitatile religioase si care se pot suprapune peste jurisdictia civila. Totusi, statul poate cere comunitatii religioase sa înregistreze actele de stare civila legale pentru care este autorizata si în limba sau limbile oficiale ale statului, astfel încât statul sa-si poata îndeplini sarcinile sale legitime administrative si de control.

Viata comunitatii si ONG-urile

6) Viata în colectivitate a persoanelor apartinând minoritatilor nationale, actiunile la care participa “în comunitate”, asa cum sunt formulate de instrumentele internationale, îsi gasesc expresie în numeroase activitati si domenii de manifestare. Nu pe ultimul loc se afla viata organizatiilor neguvernamentale, a asociatiilor si institutiilor, a caror existenta este de obicei vitala pentru pastrarea si dezvoltarea identitatii lor si este în general profitabila si duce la dezvoltarea societatii civile si a valorilor democratice în cadrul statelor.
Articolele 21 si 22 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice si Articolul 22 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale garanteaza dreptul persoanelor la întrunire pasnica si libertatea de asociere. Dreptul persoanelor de a actiona “în comunitate” cu alti membri ai grupului lor – dreptul lor de a-si înfiinta si administra propriile organizatii neguvernamentale, asociatii si institutii – reprezinta una din caracteristicile unei societati deschise si democratice. Articolul 27 din aceeasi Conventie afirma ca “Persoanelor apartinând… minoritatilor nu
li se va refuza dreptul de a-si folosi propria lor limba, în comunitate cu ceilalti membri din grupul lor”. Asadar, de regula, autoritatile publice nu ar trebui sa se implice în afacerile interne ale unor astfel de persoane juridice care “actioneaza în comunitate”, si nici sa le poata impune vreo limitare, în afara celor permise în baza dreptului international. Articolul 17(2) al Conventiei Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale obliga statele “sa nu stânjeneasca dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de a participa la activitati ale organizatiilor neguvernamentale, atât la nivel national, cât si international”.
Articolul 2(1) din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice stipuleaza ca fiecare stat se angajeaza “sa asigure tuturor cetatenilor de pe teritoriul sau, supusi jurisdictiei sale, drepturile recunoscute în prezenta Conventie, fara nici o deosebire, cum ar fi… limba”. Conform acestui standard, statele nu au voie sa discrimineze împotriva ONG-urilor pe baza limbii si nici sa le impuna acestora cerinte lingvistice nejustificate. Acestea fiind spuse, autoritatile pot cere ca aceste organizatii, asociatii si institutii sa se conformeze cerintelor legislatiei interne pe baza unui interes public legitim, inclusiv utilizarea limbii/limbilor oficiale ale statului în situatii care presupun relatii cu organisme publice.
În ce priveste resursele, paragraful 32.2 din Documentul de la Copenhaga stabileste ca persoanele apartinând minoritatilor nationale au dreptul de “a înfiinta si întretine propriile lor institutii de învatamânt, culturale si religioase, organizatii sau asociatii, care pot cauta contributii financiare si de alta natura, precum si asistenta publica, în conformitate cu legislatia nationala.” În consecinta, statele nu ar trebui sa împiedice aceste persoane juridice sa caute resurse financiare de la bugetul de stat si din surse publice internationale, precum si din sectorul privat.
7) Cu privire la finantarea de catre stat a activitatilor neguvernamentale, printre altele, în domeniul social, cultural sau sportiv, aplicarea principiilor egalitatii si nediscriminarii cere ca autoritatile publice sa furnizeze o parte corespunzatoare de finantare unor activitati similare care au loc în limba minoritatilor nationale care traiesc în interiorul granitelor lor. În acest context, Articolul 2(1) din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice subliniaza nu numai ca nu se va face nici o deosebire pe motive de limba în tratamentul cetatenilor, ci stipuleaza în Articolul 2(2) ca statelor li se cere “sa ia masurile necesare… pentru a adopta acele masuri legislative si de alta natura care pot fi necesare pentru a transpune în viata drepturile recunoscute în… Conventie”. Mai mult decât atât, Articolul 2(2) din Conventia Internationala privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasiala (care încearca sa elimine orice distinctie, excludere, restrictie sau preferinta pe baza rasei, culorii, descendentei sau originii nationale sau etnice) stipuleaza ca ” atunci când situatia o garanteaza, în domeniul social, economic, cultural sau de alta natura, statele semnatare vor lua masuri speciale si concrete pentru a asigura dezvoltarea si protectia adecvata a anumitor grupuri rasiale, sau a unor indivizi care fac parte din acestea, pentru a le garanta posibilitatea de a se bucura liber si pe deplin de drepturile omului si libertatile fundamentale… “. Întrucât limba este adeseori un criteriu definitoriu al etnicitatii, asa cum este ea protejata de conventia mai sus mentionata, comunitatile limbilor minoritatilor pot si ele avea dreptul de a beneficia de asemenea “masuri speciale si concrete”.
La nivel european, paragraful 31 din Documentul de la Copenhaga stipuleaza ca “statele vor adopta, în caz de necesitate, masuri speciale pentru a le asigura persoanelor apartinând minoritatilor nationale egalitate deplina cu ceilalti cetateni, în exercitarea si beneficierea de drepturile omului si de libertatile fundamentale.” Paragraful 2 din Articolul 4 al Conventiei Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale obliga statele semnatare “sa adopte, unde este necesar, masuri adecvate pentru a promova, în toate domeniile vietii economice, sociale, politice si culturale, egalitatea deplina si efectiva între persoanele apartinând unei minoritati nationale si cele apartinând majoritatii”; paragraful 3 al aceluiasi Articol specifica mai departe ca acele “masuri adoptate în conformitate cu paragraful 2 nu vor fi considerate drept un act de discriminare.” În plus, Articolul 7(2) din Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare stipuleaza ca “adoptarea de masuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare menite a promova egalitatea între utilizatorii limbilor si restul populatiei, sau care iau în considerare conditiile lor specifice, nu trebuie considerata drept un act de discriminare împotriva utilizatorilor limbilor folosite pe scara mai larga.” În acest context, asadar, autoritatile publice trebuie sa puna la dispozitie o parte echitabila de resurse de la bugetul de stat pentru activitatile persoanelor apartinând minoritatilor nationale, în domeniul social, cultural, sportiv. Acest sprijin se poate materializa prin subventii, scutiri de taxe si
alte facilitati.

Mijloacele de informare

8) Articolul 19 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice, care garanteaza dreptul la opinie, precum si dreptul la exprimarea acesteia, este un punct de referinta fundamental cu privire la rolul si locul mijloacelor de informare în societatile democratice. În timp ce Articolul 19(1) prevede ca “fiecare cetatean are dreptul de a avea opinii fara imixtiuni”, Articolul 19(2) garanteaza fiecaruia libertatea “de a cauta, primi si transmite informatii si idei de orice fel, indiferent de frontiere, fie verbal, în scris sau în forma tiparita, în forma artistica sau prin mijloacele de informare pe care le prefera.” Articolul 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale garanteaza dreptul la libertatea de exprimare într-un mod asemanator. Statele Membre ale Consiliului Europei au reiterat în Articolul I din Declaratia cu privire la Libertatea de Expresie si de Informare “fermul lor atasament fata de principiile libertatii de exprimare si de informare, ca element de baza al unei societati democratice si pluraliste”. Pe aceasta baza, în acelasi document, statele au declarat ca “în domeniul informatiilor si mijloacelor de informare, ele încearca sa obtina… d. Existenta unei game largi de mijloace de informare independente si autonome, care sa permita reflectarea diversitatii de idei si opinii”.
Articolul 9(1) al Conventiei Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale stabileste clar ca persoanele apartinând minoritatilor nationale sunt libere “sa aiba opinii si sa primeasca si sa transmita informatii si idei în limba minoritatii, fara imixtiunea autoritatilor publice si indiferent de frontiere… “. Mai departe, aceeasi prevedere obliga statele “sa împiedice, prin intermediul sistemelor lor juridice, discriminarea împotriva persoanelor apartinând minoritatilor nationale, în ce priveste accesul la mijloacele de informare”. Articolul 9(3) din Conventia Cadru prevede ca statele “nu vor stânjeni crearea si utilizarea presei tiparite de catre persoanele apartinând minoritatilor nationale.” Aceeasi prevedere cere statelor ca, “în cadrul legal al transmisiei de emisiuni radiofonice si de televiziune acceptabile, sa ia masuri pentru ca, pe cât posibil… persoanelor apartinând minoritatilor nationale sa li se garanteze posibilitatea de a crea si utiliza propriile lor mijloace de informare.” Este de asemenea de remarcat faptul ca mijloacele de informare pot constitui persoane juridice de tipul prevazut în, inter alia, paragraful 32.2. din Documentul de la Copenhaga, care prevede dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de “a înfiinta si administra propriile lor institutii, organizatii sau asociatii de învatamânt, culturale si religioase… “. Chiar daca mijloacele de informare nu sunt citate în mod expres în acest standard, ele joaca adeseori un rol fundamental în promovarea si pastrarea limbii, culturii si identitatii.
Desi nu poate exista nici o îndoiala ca persoanele apartinând minoritatilor nationale au dreptul de a înfiinta si administra mijloace de informare private, este de asemenea adevarat ca acest drept se supune limitarilor prevazute în dreptul international, precum si cerintelor legitime ale statului cu privire la reglementarea mijloacelor de informare. Articolul 9(2) din Conventia Cadru exprima acest lucru foarte clar, subliniind ca libertatea de exprimare la care se face referire în Articolul 9(1) din Conventie “nu va împiedica partile sa ceara autorizarea, fara discriminare si pe baza unor criterii obiective, a emisiunilor radiofonice si de televiziune, sau a întreprinderilor cinematografice. ” Cerintele cu caracter de reglementare, acolo unde sunt justificate si necesare, nu pot fi utilizate pentru a submina posibilitatea de a beneficia de acest drept.
9) Problema accesului la mijloacele de informare finantate din bani publici este strâns legata de conceptul de libertate de exprimare. Articolul 9(1) stipuleaza ca libertatea de exprimare a persoanelor apartinând minoritatilor nationale include libertatea de a transmite informatii si idei în limba minoritatii, fara imixtiunea autoritatilor publice si continua prin a spune ca “membrii minoritatilor nu vor fi discriminati în accesul la mijloacele de informare.” Articolul 9(4) din Conventia Cadru stipuleaza ca “Partile vor adopta masuri corespunzatoare pentru a facilita accesul la mijloacele de informare al persoanelor apartinând minoritatilor nationale”. Aceasta presupune ca o minoritate nationala constând dintr-un numar substantial de membri trebuie sa primeasca acces la o durata echitabila de timp de emisie, la radiodifuziunea si/sau televiziunea publica, dimensiunea minoritatii în cauza având influenta asupra duratei timpului de emisie ce-i este acordat.
Aspectul numeric si concentratia nu pot fi considerate, totusi, ca singurele criterii atunci când se examineaza durata timpului de emisie ce urmeaza a fi alocat unei minoritati nationale. În cazul comunitatilor mai mici, trebuie luate în considerare timpul minim viabil si resursele fara de care o minoritate mai mica nu ar fi în stare sa se foloseasca în mod profitabil de mijloacele de informare.
Mai mult decât atât, calitatea si timpul alocate programelor pentru minoritati reprezinta un aspect care trebuie abordat într-o maniera rezonabila, nediscriminatorie. Intervalele de timp alocate programelor în limba minoritatii trebuie sa fie astfel gândite încât persoanele apartinând minoritatii respective sa se poata bucura de programele în limba lor cu folos. În consecinta, autoritatile publice ar trebui sa asigure transmiterea acestor programe la o ora rezonabila din zi.
10) Într-o societate deschisa si democratica, continutul programelor mijloacelor de informare nu trebuie cenzurat în mod nejustificat de catre autoritatile publice. Libertatea de exprimare, asa cum este ea garantata de Articolul 19(1) in Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice si Articolul 10(1) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale este importanta în aceasta privinta. Orice limitari, care ar putea fi impuse de autoritatile publice, trebuie sa respecte Articolul 19(3) din Conventie, care stipuleaza ca aceste limitari “vor fi numai cele prevazute de lege si necesare pentru a) Respectarea drepturilor si reputatiei celorlalti, b) Protectia securitatii nationale sau a ordinii publice sau a sanatatii si moralei publice.” Articolul 10(2) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale prevede limitari aproape identice pentru orice imixtiune din partea autoritatilor publice asupra libertatii de exprimare. Ar trebui stabilite mecanisme care sa asigure reflectarea, de catre programele mijloacelor de informare publica create de catre sau în numele minoritatilor nationale, a intereselor si dorintelor membrilor comunitatii; de asemenea, ar trebui sa existe asigurarea ca membrii comunitatii considera aceste programe ca fiind independente. În acest context, participarea persoanelor apartinând minoritatilor nationale ( actionând ca persoane particulare) la procesul de redactare, ar contribui mult la pastrarea naturii independente a mijloacelor de informare si la necesitatea ca ele sa raspunda nevoilor comunitatilor pe care trebuie sa le serveasca.
Conform principiului egalitatii si nediscriminarii, componenta institutiilor publice trebuie sa reflecte componenta populatiilor pe care sunt desemnate sa le serveasca. Aceasta se aplica si mijloacelor publice de informare. Articolul 15 din Conventia Cadru obliga statele “sa creeze conditiile necesare pentru participarea efectiva a persoanelor apartinând minoritatilor nationale la viata culturala, sociala si economica si la treburile publice, în special cele care le afecteaza.” Articolul 2 din Conventia nr. 111 a Organizatiei Internationale a Muncii privind Discriminarea în Domeniul Fortei de Munca si Exercitarea Profesiei este mai explicit, obligând statele “sa urmeze o politica nationala menita sa promoveze… egalitatea sanselor si tratamentul egal la momentul angajarii si la locul de munca, în vederea eliminarii oricarei discriminari în aceasta privinta.” Angajarea pe baze nediscriminatorii a persoanelor apartinând minoritatilor nationale pentru a lucra în cadrul mijloacelor de informare va contribui la reprezentativitatea si obiectivitatea acestora din urma.
11) În spiritul Articolelor 19(2) din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice si al Articolului 9(1) din Conventia Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale si în spiritul principiului nediscriminarii, accesul la programele în limbile persoanelor apartinând unei minoritati nationale, transmise din alt stat sau din “tara-mama”, nu trebuie sa justifice reducerea timpului de emisie alocat minoritatii în mijloacele de informare ale statului în care traiesc membrii minoritatii.
Accesul trans-frontalier la retelele de informatii si de mijloace de informare este un element fundamental al dreptului la informatie, care, în contextul progresului tehnologic accelerat, are o importanta crescânda. În consecinta, atunci când este vorba de autorizarea transmisiilor prin cablu, de exemplu, nu este îndreptatit ca un stat sa refuze autorizarea posturilor de televiziune sau de radio cu sediul într-o tara înrudita, atunci când minoritatea nationala în cauza si-a exprimat clar dorinta de a avea acces la aceste posturi. Acest drept se aplica nu numai mijloacelor de informare prin cablu, ci si retelelor electronice de informatii în limba minoritatii nationale.
Ca principiu general, statele membre ale Consiliului Europei au decis în Articolul III(c) din Declaratia asupra Libertatii de Expresie si Informare “sa promoveze fluxul liber de informatii, contribuind astfel la întelegerea internationala, ca si o mai buna cunoastere a convingerilor si traditiilor, respectul pentru diversitatea opiniilor si îmbogatirea reciproca a culturilor”. Referitor la contactele transfrontaliere ale mijloacelor de informare, statele trebuie sa-si dezvolte politici conforme cu spiritul acestei prevederi.

Viata economica

12) Instrumentele internationale fac rare referiri la drepturile persoanelor apartinând minoritatilor nationale în domeniul activitatii economice. Totusi, instrumentele internationale se refera la dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de a-si folosi limba în public si în particular, liber si fara nici o forma de discriminare, oral si în scris, individual si în colectiv.
Articolul 19(2) din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice si Articolul 10(1) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale garanteaza libertatea de exprimare nu numai în ce priveste ideile si opiniile care pot fi transmise altora (de exemplu continutul comunicarii), ci si în ce priveste limba ca mediu de comunicare. Aceste drepturi, împreuna cu dreptul la egalitate si nediscriminare, implica dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de a-si conduce afacerile în limba pe care o prefera. Având în vedere importanta pe care o are pentru întreprinzatori posibilitatea de a comunica eficient cu clientela si de a-si urmari initiativele în conditii echitabile, nu trebuie sa se impuna limitari nejustificate alegerii libere a limbii. Articolul 11(2) din Conventia Cadru prevede ca “fiecare persoana apartinând unei minoritati nationale are dreptul de a expune în limba minoritatii sale firme, inscriptii si alte informatii de natura privata, vizibile pentru public.” În Conventia Cadru, expresia “de natura privata” se refera la tot ce nu este oficial. Deci statul nu poate impune nici un fel de restrictii cu privire la alegerea limbii în administrarea întreprinderilor comerciale private.
În ciuda celor de mai sus, statul poate cere ca limba/limbile oficiale ale statului sa fie folosite în acele sectoare ale activitatii economice care afecteaza drepturile altora, sau presupun schimb de informatii si comunicarea cu organisme publice. Acest fapt provine din restrictiile admise asupra libertatii de expresie, asa cum se prevede în Articolul 19(3) din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice si în Articolul 10(2) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale. Desi numarul limitat de restrictii admise, exprimate în articolele mai sus mentionate, ar putea justifica restrictiile asupra continutului comunicarilor, ele n-ar putea niciodata sa justifice restrictiile asupra utilizarii unei limbi ca mijloc de comunicare. Totusi, protectia drepturilor si libertatilor celorlalti, ca si cereri limitate din partea administratiei publice pot justifica foarte bine prevederi referitoare la utilizarea suplimentara a limbii /limbilor oficiale ale statului. Aceasta s-ar aplica la sectoare de activitate cum ar fi sanatatea si siguranta la locul de munca, protectia consumatorilor, relatii de munca, impozitare, rapoarte financiare, asigurari de stat pentru sanatate si somaj, transport, de la caz la caz.
Pe baza unui interes public justificat, statul ar putea cere ca, în plus fata de utilizarea oricarei alte limbi, limba sau limbile oficiale ale statului sa fie folosite în activitati comerciale cum ar fi afisajele publice si etichetele – asa cum se stabileste în mod expres în paragraful 60 din Raportul Explicativ la Conventia Cadru pentru Protectia
Minoritatilor Nationale. Pe scurt, statul nu poate niciodata interzice utilizarea unei limbi, dar ar putea, pe baza unui interes public justificat, prevedea utilizarea suplimentara a limbii/limbilor oficiale ale statului.
În conformitate cu logica interesului public justificat, orice cerere/cereri care ar putea fi formulata/e de Stat cu privire la utilizarea limbii trebuie sa fie proportionala cu interesul public ce urmeaza a fi servit. Caracterul proportional al oricarei cereri urmeaza a fi stabilit prin masura în care este necesar. Astfel, de exemplu, în interesul public al sanatatii si securitatii la locul de munca, statul poate cere întreprinderilor particulare sa afiseze anunturile privind securitatea la locul de munca în limba sau limbile oficiale ale statului, în plus fata de limba sau limbile preferate de acea întreprindere. La fel, în interesul unei administrari publice exacte a impozitelor, statul poate cere ca formularele administrative sa fie înaintate în limba sau limbile oficiale ale statului si ca, în cazul unui control efectuat de organele publice, registrele relevante sa fie puse la dispozitie si în limba sau limbile oficiale ale statului; aceasta din urma eventualitate nu presupune ca întreprinderea privata sa tina toate registrele în limba sau limbile statului, ci doar ca sarcina unei eventuale traduceri revine întreprinderii private. Aceasta nu va prejudicia posibilul drept al persoanelor apartinând minoritatilor nationale de a-si folosi limba sau limbile în comunicarea cu organele administrative, asa cum este prevazut în Articolul 10(2) din Conventia Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale.

Autoritatile administrative si serviciile publice

13/14/15) Statele participante OSCE se angajeaza sa ia masuri care vor contribui la crearea unui mediu dinamic, care sa duca nu numai la mentinerea identitatii persoanelor apartinând minoritatilor nationale (inclusiv a limbii), ci si la dezvoltarea si promovarea acestora. În consecinta, aceste state s-au angajat sa respecte “dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de a participa efectiv la treburile publice”, asa cum se specifica în paragraful 35 al Documentului de la Copenhaga. Articolul 10(2) din Conventia Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale cere în mod expres ca statele “sa faca posibila folosirea limbilor minoritatilor în comunicarea cu autoritatile administrative.” Paragraful 35 al Documentului de la Copenhaga face referire si la posibilitatea de a crea un cadru care sa duca la participarea minoritatilor nationale la treburile publice, în propria lor limba, prin stabilirea unor “administratii locale sau autonome adecvate, care sa corespunda situatiei istorice si teritoriale specifice a minoritatilor, în conformitate cu politica statului respectiv.” Articolul 15 din Conventia Cadru cere statelor “sa creeze conditiile necesare pentru participarea efectiva a persoanelor apartinând minoritatilor nationale la viata culturala, sociala si economica si la treburile publice, în special cele care le afecteaza direct”. Aceste prevederi obliga autoritatile publice sa permita persoanelor apartinând minoritatilor nationale sa îsi foloseasca limba proprie în relatiile cu autoritatile locale, sau sa primeasca atestari si certificate civile în aceasta limba. Conform principiilor egalitatii si nediscriminarii, aceste
prevederi implica si o relatie participativa dinamica, în care limba minoritatii poate fi un mijloc de comunicare deplin în viata politica locala si în contactele dintre cetateni si autoritatile publice, inclusiv în furnizarea de servicii publice.
Reprezentativitatea etnica a institutiilor si agentiilor administrative desemnate sa serveasca populatia reflecta de obicei caracterul pluralist, deschis si nediscriminatoriu al unei societati. Pentru a contracara efectele discriminarilor trecute sau prezente din cadrul sistemului, Articolul 2 din Conventia nr. 111 a Organizatiei Internationale a Muncii privind Discriminarea la în Domeniul Fortei de Munca si Exercitarea Profesiei le cere statelor “sa urmeze o politica nationala menita sa promoveze… egalitatea sanselor si a tratamentului la angajare si la locul de munca, în scopul eliminarii oricarei discriminari în aceasta privinta.”
Când se creeaza si se pun în aplicare programe si servicii destinate publicului, este de asteptat ca guvernele care s-au angajat sa respecte principiile prezentate mai sus sa ia în considerare dorintele exprese ale persoanelor apartinând minoritatilor nationale, precum si principiul justificarii numerice. Atunci când se exprima dorinta, iar numarul persoanelor este semnificativ, echitatea cere ca acei contribuabili care apartin minoritatilor nationale sa aiba acces la servicii si în propria lor limba. Acest lucru este în special valabil în cazul serviciilor de sanatate si al celor sociale, care afecteaza viata oamenilor în mod imediat si fundamental.
Conform principiilor egalitatii si nediscriminarii, este de asteptat ca autoritatile administrative sa se comporte în mod atotcuprinzator si echitabil cu persoanele apartinând minoritatilor nationale. Statele trebuie sa tina cont de realitatile demografice ale regiunilor aflate în jurisdictia lor. Mai presus de toate, statele nu trebuie sa evite obligatiile pe care le au, schimbând realitatea demografica a unei regiuni. În mod specific, Articolul 16 al Conventiei Cadru cere statelor sa se retina de la masuri care ar putea modifica în mod arbitrar proportia populatiei în zone locuite de persoane apartinând
minoritatilor nationale, având ca obiectiv restrângerea drepturilor acestor minoritati.
Astfel de masuri ar putea consta din exproprieri, evacuari sau expulzari arbitrare, precum si din retrasarea arbitrara a granitelor administrative si manipularea rezultatelor recensamântului.

Institutii nationale independente

16) Drepturile omului dobândesc sens real pentru cei carora le-au fost destinate atunci când autoritatile publice ale statului stabilesc mecanisme care sa asigure aplicarea si protectia efectiva a drepturilor garantate de conventiile si declaratiile internationale sau în legislatia interna. Ca o completare a procedurilor judiciare, institutiile nationale independente ofera de obicei rezolvari mai rapide si mai putin costisitoare fiind, astfel, mai accesibile.
Discriminarea, asa cum se face referire la ea în Conventia privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasiala, nu este definita conform unor criterii legate strict de rasa. Articolul 1(1) din Conventie stipuleaza ca conceptul de discriminare rasiala înseamna “orice distinctie, excludere, restrictie sau preferinta bazata pe rasa, culoare, descendenta sau origine nationala sau etnica, care are ca scop efectul de a anula sau afecta negativ recunoasterea, beneficierea de sau exercitarea, pe picior de egalitate, a drepturilor omului si libertatilor fundamentale în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alt domeniu al vietii publice.” Articolul 6 din Conventie declara ca “statele semnatare vor asigura, pentru toti cetatenii din jurisdictia lor si prin intermediul tribunalelor nationale competente si al altor institutii ale statului, protectie si compensatii împotriva oricaror acte de discriminare rasiala care încalca drepturile omului si libertatile fundamentale, contrar acestei Conventii… “. În acest context, înfiintarea de catre stat a unor institutii nationale independente care sa poata actiona ca mecanisme de redresare si compensare, cum ar fi institutia ombudsman-ului sau o comisie a drepturilor omului, reprezinta masura caracterului democratic si pluralist al unui stat. În consecinta si cu referire la Rezolutia Natiunilor Unite 48/134 din 20 Decembrie 1993, Consiliul Europei a încurajat, în Recomandarea Comitetului de Ministri nr. R(97)14 din 30 septembrie 1997, înfiintarea de institutii nationale pentru drepturile omului, în special comisii ale drepturilor omului care sa aiba o reprezentare pluralista, ombudsman sau institutii comparabile.” Astfel de mecanisme cu caracter reparatoriu ar trebui sa fie si la dispozitia persoanelor apartinând minoritatilor nationale care considera ca drepturile lor lingvistice sau de alta natura au fost încalcate.

Autoritatile judiciare

17/18) Dreptul international cere ca autoritatile publice sa ia masuri pentru ca toate persoanele care sunt arestate, acuzate si judecate sa fie informate de acuzatiile care li se aduc si de toate celelalte proceduri într-o limba pe care o înteleg. Daca se dovedeste necesar, trebuie sa li se puna la dispozitie un interpret, cu titlu gratuit. Acest standard al desfasurarii corecte a procesului de justitie se aplica în mod universal si nu are legatura cu drepturile lingvistice ale minoritatilor nationale ca atare. Principiile subiacente sunt, mai curând, egalitatea si nediscriminarea în fata legii. Respectarea acestor principii este vitala, în special în privinta acuzatiilor penale si procedurii penale. În consecinta, Articolul 14(3)(a) din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice cere ca orice om acuzat de fapte penale “sa fie informat prompt si detaliat, într-o limba pe care o întelege, despre natura si cauza acuzatiilor ce i se aduc”. Articolul 6(3)(a) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale stipuleaza aceeasi cerinta într-o formulare aproape identica. În plus, Articolul 5(2) din conventia mai sus mentionata stipuleaza aceeasi cerinta în legatura cu arestul. Mai mult, Articolul 14(3) din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice stipuleaza dreptul fiecaruia “în deplina egalitate “… “(e) de a examina direct sau prin avocat martorii care îi sunt împotriva si de a obtine participarea si examinarea martorilor apararii în aceleasi conditii ca si martorii acuzarii”. În legatura cu aceasta, Articolul 14(3)(f) din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice si Articolul 6(3)(e) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale garanteaza dreptul fiecaruia “de a fi asistat gratuit de un interpret, daca nu poate întelege sau vorbi limba folosita în instanta.” Desi aceste garantii cu referire expresa la utilizarea limbii sunt prevazute în special în legatura cu procedura penala, rezulta din garantarea fundamentala a egalitatii în fata instantei, asa cum este stipulata în prima propozitie din Articolul 14(1) al Conventiei Internationale cu privire la Drepturile Civile si Politice, ca procedura judiciara de orice fel va fi considerata cu atât mai echitabila cu cât conditiile sunt strict egale. Aceasta precizare, care se aplica în mod egal alegerii limbii în care se desfasoara procedurile în ansamblu, trebuie sa calauzeasca statul în politica sa privitoare la administrarea echitabila si eficienta a justitiei. De o maniera mai generala, Articolul 7(1) din Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare declara ca statele îsi vor baza politicile, legislatia si practica pe obiective si principii cum ar fi “recunoasterea limbilor regionale sau ale minoritatilor ca o expresie a bogatiei culturale… ” si “nevoia de actiuni hotarâte pentru a promova limbile regionale sau ale minoritatilor pentru a le proteja.” Articolul 7(4) din Carta Europeana prevede ca “la stabilirea politicii lor cu privire la limbile regionale si ale minoritatilor, … partile vor tine seama de nevoile si dorintele exprimate de grupurile care folosesc aceste limbi.” Mai mult decât atât, Articolul 15 din Conventia Cadru angajeaza statele “sa creeze conditiile necesare pentru participarea efectiva a persoanelor apartinând minoritatilor nationale la viata culturala, sociala si economica si la treburile publice, în special cele care le afecteaza direct”. Daca se iau în considerare standardele mai sus mentionate, tinând cont, în acelasi timp, de importanta, în
societatile democratice, a accesului efectiv la justitie, se asteapta, în mod rezonabil, din partea statului, ca el sa asigure, pe cât posibil, dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale de a se exprima în limba lor în toate etapele procedurilor judiciare (fie penale, civile sau administrative), în acelasi timp respectând drepturile celorlalti si pastrând integritatea procesului, inclusiv prin instantele de apel.
19) Întrucât accesul la justitie este vital pentru a se putea beneficia de drepturile omului, gradul în care se poate lua parte direct si cu usurinta la procedurile disponibile reprezinta o masura importanta a acestui acces. Disponibilitatea procedurilor judiciare care functioneaza în limba/limbile persoanelor apartinând minoritatilor nationale face, asadar, ca accesul la justitie sa fie mai direct si mai usor pentru aceste persoane. Pe aceasta baza, Articolul 9 din Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare prevede ca, în masura posibilului si ca urmare a cererii uneia dintre partile vatamate, toate
procedurile judiciare ar trebui sa se desfasoare în limba regionala sau a minoritatii. Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a ajuns la aceeasi concluzie în Articolul 7(3) din Recomandarea 1201, care prevede ca “În regiunile în care locuiesc un numar substantial de membri ai unei minoritati nationale, persoanele apartinând acelei minoritati nationale vor avea dreptul de a-si folosi limba materna în contactele cu autoritatile administrative si în procedurile desfasurate în fata instantei de judecata si a autoritatilor de drept.” În consecinta, statele ar trebui sa adopte politici adecvate de angajare si de pregatire profesionala pentru magistrati.

Privarea de libertate

20) Regula 51, paragrafele 1 si 2, din Regulile Standard Minime ale Natiunilor Unite privind Tratamentul Detinutilor, precum si Regula 60, paragrafele 1 si 2, din Regulile Consiliului Europei cu privire la Închisorile Europene subliniaza importanta dreptului detinutului de a fi înteles de administratia închisorii, precum si importanta faptului ca administratia închisorii sa fie înteleasa de detinuti. Aceste prevederi nu au legatura cu drepturile minoritatii ca atare. Totusi, luate în considerare împreuna cu dorinta exprimata a populatiilor afectate, cu puterea lor din punct de vedere numeric si cu principiul egalitatii si nediscriminarii, prevederile mai sus mentionate devin si mai obligatorii în regiunile sau localitatile în care sunt prezente în numar semnificativ persoane apartinând minoritatilor nationale.
21) Regula 37 din Regulile Standard Minime ale Natiunilor Unite privind Tratamentul Detinutilor, precum si Articolul 43(1) din Regulile Consiliului Europei cu privire la Închisorile Europene sustin dreptul detinutilor de a comunica cu familia, cu prietenii sau persoanele care se bucura de o reputatie buna sau cu reprezentanti ai unor organizatii din afara. În lumina importantei acestor drepturi ale omului, cum sunt libertatea de exprimare si dreptul de a-si folosi propria limba în public si în particular, este de datoria autoritatilor sa respecte aceste drepturi în limitele prevazute de lege, chiar si în institutii de detentie. De regula, detinutii ar trebui sa poata comunica în propria lor limba atât oral cu ceilalti detinuti si cu vizitatorii, cât si în corespondenta personala. Cu toate acestea, anumite drepturi si libertati ale persoanelor detinute pentru fapte criminale pot fi restrânse sau suspendate în mod justificat, din motive de securitate publica, în conformitate cu limitarile prevazute de instrumentele internationale. Ca masura practica, drepturile lingvistice ale persoanelor detinute pot fi cel mai bine asigurate prin detentia lor într-un loc în care se vorbeste de obicei limba lor.